#Marathon7500. Sau cum am mâncat prosciutto la altitudinea de 2505m.

Marathon7500 este mai mult decât un concurs de rezistență fizică, hai că până la urmă e un concurs de echipă...

Am plecat de Miercuri seară spre Peștera Ialomiței, Moroieni - locul unde se va da startul Vineri pentru cei care s-au aventurat la 90km și Sâmbătă pentru cei care au frica de distanțe mari dar 50 km încă nu îi sperie. Joi dimineața la 5 deja ne-am instalat corturile și ne-am băgat la somn. Frig, dar acceptabil. Zona atrage mulți turiști nu doar cu ocazia maratoanelor montane deci au început să vină lume și "pereții" cortului nu mai izolau fonic aproape nimic așa că pe la 10 am început să ne pregătim dejunul. Niște fulgi de ovăz cu fructe, cacao și glume  :)) care mai degrabă au încercat sa detensioneze atmosfeta plină de emoții ca înaninte de orice concurs. Până spre seară am facut o tură până în Brașov să mai luam una-alta. Am revenit pentru a pregăti prînzul+cina ..da da s-a citit bine prânzul+cina...vreau să zic ca am mâncat mult și bine de parcă ne pregăteam de război sau de zile grele de foamete :) pasta apoi cartofi ..pfff..greu de tot :)) am "acumulat" și noi cât am putut )))

Vineri. La 4:20 a sunat alarma. Dejunul. La 6:00 s-a dat startul pentru 90KM. Anul acesta a venit foarte multă lume pentru distanța de 90km. Trebuia să fi fost ceva la mijloc că atâta lume și-a dorit tortura cu o limită de 35 ore..ulterior aveau să afle că vor abandona câțiva dintre ei. Pe motive diferite. Iată poza cu medaliile neîmpărțite. Piele de găină :(...

Tot Vineri seara am mers cu Roxana să ne luăm kit-utile de participare (specificul concursului: organizatorii nu oferă kit-urile separat ci doar atunci când echipa formată din 2 oameni vine și semnează declaratia împreună - într-un fel, ca la Oficiul Stării Civile ))). Echipa noastră #VictoriousSecret are numarul 509 :))) fericire cât cuprinde muntele Bucegi :)) Am mers târziu la culcare, iar dimineața la 4:30 când a sunat alarma am înțeles că nu mi-am luat porția de somn și cârceii nu mă lasă, am stâns din dinți..am baut cafeaua și ne-am alineat la START.

Cârceii nu m-au lasat nici cu 10 zile nici cu 5 min pâna la concurs, iar asta a însemant că nu am putut spera la un rezultat mai bun decât anul trecut ci doar să îi iau cu mine pe traseu. La 6:08 au dat startul și pentru noi, cei speriați dar plini de curaj pentru aventura de 45km. Peste noapte s-a lăsat ceața iar la start nu au anunțat că va fi o modificare de traseu (presupunerea mea era totuși că se va repeta ca și anul trecut și vor schimba traseul pentru 2-a urcare spre Omu, cu ocolire pe Hornurile Mălăiești). Distracția noastră a început la prima urcare spre Omu - limita - 2 ore pentru 8km. 

Pentru noi a fost destul de greu să înțelegem dacă suntem aproape de vârf din cauza ceții care era atât de deasă că nu vedeam stîlpii de marcaj. Totuși...Uraa! Am ajuns! Voluntarii ne-au marcat timpul. Eu și Roxana ne-am îmbrățișat, ne-am pupat, am băgat niște gustoșenii sărățele și am rupt-o mai departe. La momentul pupăturii voluntarul care ne-a vazut a zis că vrea și el să facă parte din echipa noastră. Ha-ha...))

A urmat coborârea pe Valea Cerbului; anul trecut am prins vreme bună și răsăritul ne-a lăsat să savurăm primele raze. A fost frumos și de data asta dar a plouat cam mult. 

Am oprit la Gura Diham, am luat sticker-ul de la voluntari, am ascultat câteva povești despre abandonurile de peste noapte. Aici mi-am dat seama că urmează să ocolim Bucșoiul trecând peste Hornurile Maălăieștiului spre Vârful Omu a2-a oară. Am început urcarea. Până la Prepeleac, acolo unde e bifurcatia drumurilor unul spre Bucșoiu și altul spre Mălăiești am zăbovit puțin, mi-am dorit să urc Bucșoiu (care e o urcare crâncenă dar cel puțin mai scurtă decât ocolirea pe hornuri cu ceață, vânt și ploaie). Dar pentru că regulamentul trebuie respectat, am ascultat de organizatori și am urmat coborârea spre Cabana Mălăiești. Aici frig...brrr...și moment pentru potrivit pentru un click :)

Urmează urcare lungă spre Omu. Crampele simțite în cvadricepși sunt atât de odioase, despre cele de la gambe, nu mai spun; chiar dacă am încercat să le anihilez cu doze ASTRONOMICE de magneziu, dar somnul insuficient ..la cort.. și vremea urâtă m-au epuizat înainte de acestă urcare. Genunchii erau legați încă de la prima coborâre, dar senzorii durerii au ramas activați pe întreg traseu.  

Despre Roxana trebuie să zic că a fost fluturaşul echipei, talismanul meu, căprioara muntelui şi zâna potecilor 😘😘 că a tras cât a putut de tare de mine; sunt sigură că dacă în Regulament era scris că cel care e mai puternic să îl lege cu lanţuri pe celălalt şi să îl tragă după sine, apoi Roxy asta a şi facut, doar că lanţurile dintre noi nu au fost vizibile. 

Au trecut 8 ore de când s-a dat startul și noi mai aveam puțin până străpungem ceața și ajungem la Cabana Omu. Chiar dacă traseul a fost lungit cu 5km și timpul limită mutat cu 30min, am ajuns într-un timp bun sus. Am stat mai mult decât la celelalte puncte de control. Ne-am încălzit, ne-am hidratat, eu mi-am schimbat hainele ude. Nu știm nici până acum în ce fel și de ce noi am avut norocul să mâncăm câte o bucățică de prosciutto delicioasă și să ne facă să ne simțim atît de speciale...Hai, că nu se mănîncă bunătățuri pe vârful Omu într-așa un hal..:)) adică cu așa o poftă :)) aproape că am înghițit-o și imediat în cateva minute am plecat mai departe pline de forțe. Am ieșit din ceață în vreo 30min de la plecare urmând traseul spre finiș. La un moment ne-am rătăcit, coboram într-o vale, treceam de o stână despre care am crezut că s-a vorbit la ședința tehnică.

Am continuat pe traseul marcat cu roșu dar tot ne-am rătăcit.

Am ajuns la finiș..cu durerile, supărările, speranțele, mucii și gândurile noastre..Victorioase :)

Ne-am luat medaliile. 💪💪💪

Am stat la festivitatea de premiere și am privit cum au zdrobit medaliile celor care nu au finisat concursul anul acesta. Așa spune tradiția. 

Frumos concurs. Cu mare drag revenim...la anu ...si la multi ani :) !

x